La apus

by Andreea

Imi place sa zbor la apusul soarelui. Adesea, imi rezerv biletul de avion astfel incat sa prind momentul in care mingea de foc isi pierde, treptat, din intensitate, pana se face nevazuta cu totul. Ultima data cand am fost in Anglia, mi-am rezervat biletul dintre Dusseldorf si Manchester pe la ora 18. Stiam ca in timpul zborului urma sa prind apusul chiar cand traversam Marea Nordului. Si ce spectacol a fost acela!…

Era decembrie si Dusseldorf era acoperit de zapada. La sol, atmosfera era gri si apasatoare. Lumea, in asentimentul vremii, isi infasura fularele in jurul gatului si se pregatea sa treaca podul, ca un acordeon, ca sa urce in aeronava. Eu, insa, zambeam cu gura pana la urechi pentru ca stiam ce minunatie ma asteapta la cativa mii de metri deasupra pamantului.

M-am asezat la geam, mi-am pus centura si, curand, avionul a inceput sa se miste. Caseta cu instructiunile de siguranta pentru pasageri a pornit si, ca de fiecare data, mi s-a parut un familiar zgomot de fond. Ca atunci cand auzi vocea unui prieten de demult cu care te intalnesti des, dar pe care nu il mai asculti cum o faceai alta data pentru ca gandurile sale au ramas aceleasi. Odata cu trecerea timpului, ideile noi au incetat sa mai apara. In schimb, cele vechi devin aproape obsesii, ca si cand le-ar repeta ca pentru sine, sa nu le uite. Asa si cu vocea de pe caseta cu masurile de siguranta pentru calatori. O veche si dulce familiaritate, usor de ignorat, dar a carei lipsa as simti-o imediat in caz ca asa ceva s-ar intampla.

Am decolat si, pe masura ce prindeam altitudine, m-am regasit cu fata lipita de geamul avionului in asteptarea minunii portocalii. Am prins si cateva turbulente si, de fiecare data, nasul meu s-a lovit violent de fereastra, insa nu mi-a pasat si am ramas nemiscata. Dintr-o data, ca o pasare care paraseste pentru prima data cuibul si iese in vazduh, inaltandu-se deasupra perdelei de copaci printre care, zile in sir, a privit catre albastrul cerului sperand sa ajunga acolo cat mai repede, asa si avionul nostru a iesit dintre nori. M-am prins de manerul scaunului cu putere si l-am vazut. Era el, soarele, portocaliu, si violet, si rosu, si aramiu, cufundandu-se in departare, in timp ce noi prindeam avant si ne ridicam tot mai sus. Cerul arata ca laptele mucegait, un amestec de alb si gri peste care soarele, apunand, isi imprastia nuantele de rosu. De fapt, soarele n-apune niciodata, mi-am zis. El se topeste si isi imprastie culorile pe cer, apoi, dimineata, dupa ce si ele s-au odihnit, se recompun intr-un nou soare care straluceste intr-o noua zi. Curand, prietenul meu a disparut si in geamul avionului am aparut, dintr-o data, eu. Se facuse seara de-a binelea. Mi-am dezlipit pleoapele de pe fereastra si i-am raspuns stewardesei care, intre timp, ajunsese in dreptul meu: “A red wine, please”…

Acest text a fost scris pentru concursul de pe Paravion.

0 comment

You may also like

0 comment

Leave a Reply

%d bloggers like this: