Starea de urgență impusă de pandemia numită coronavirus se apropie de final. După două luni în carantină, oamenii se întorc într-o altfel de lume. Deși unii am trăit senzația că timpul s-a oprit cumva în loc și, deci, în perioada asta nu s-a schimbat mare lucru, pentru mulți oameni viața nu doar că n-a spus ”stop”, dar a apăsat pe accelerație. În această perioadă am ascultat și am citit povești ale oamenilor din jurul meu, prieteni sau cunoștințe și, pe unele, vreau să le împărtășesc aici, cu voi, pentru că din diverse motive, mi se pare că au o lecție de oferit. Care e ea, vă las pe fiecare dintre voi s-o descoperiți!
Azi v-o prezint pe Maria (nu este numele ei adevărat), o tânără de 35 de ani din București, pentru care carantina a însemnat șomaj tehnic și probleme cu mama ei, care suferă de neuropatie, adică o complicație cauzată de deteriorarea sistemului nervos. Cum a întâmpinat fiecare dintre aceste momente și ce așteaptă de la viitorul apropiat, o las pe ea să vă povestească în interviul următor.
Cu ce au venit pandemia și starea de urgență pentru tine? Care sunt evenimentele care au marcat această perioadă în ceea ce te privește?
Pandemia a fost la început, ca pentru multe persoane, ceva foarte îndepărtat, care nu avea cum să ajungă și în România. Ghici ce?! A ajuns. Repede. Atât de repede încât nu am avut timp să fac un plan B. Pandemia a venit cu foarte multe întrebări. Am inceput cu întrebări superficiale de genul, ”Ce mă fac dacă iau virusul, cine are grijă de câine daca pățesc ceva?” Încă aveam salariul întreg, creierul refuza să gândească pe termen lung. Dar pe parcurs ce lucrurile au degenerat și starea de urgență a fost impusă, întrebările s-au transformat, “Ce se va întâmpla cu viața mea profesională? Cum o scot la capăt cu cheltuielile? Cum reușesc să trăiesc o perioadă bună de timp fără economii sau ajutor financiar din alte părți (de exemplu, am prieteni care au apartamente închiriate și pentru care chiria este un ajutor oportun sau au ajutorul părinților). Momentele importante care au marcat perioada ultimelor două luni au fost, în ordinea numerelor de pe tricou, șomajul tehnic și faptul că mama a suferit un episod psihotic.
Când anume ai fost anunțată că vei intra în șomaj tehnic, ce schimbări a adus acest lucru în viața ta și cât timp va dura această situație pentru tine?
Sunt project manager în domeniul evenimentelor corporate. Când zic evenimente, mă refer la cele offline. Când a început toată nebunia, eram în firmă de nici un an. Este o firmă mică. Oarecum ne-am reprofilat pentru niște campanii de evenimente online. De șomaj tehnic am aflat la jumătatea lunii martie, am început să caut ce înseamnă și cum se poate accesa. Ideea de șomaj pentru mine aduce îndoială și nesiguranță. Pentru mine înseamnă că trebuie să încep să iau decizii legate de ce voi face pe viitor. Planul B a început să se contureze pe parcurs. Asta a însemnat să caut o posibilă reorientare profesională în domeniul marketingului, să caut cursuri de marketing digital și să mă reorientez spre ceea ce pare că va fi noul trend în domeniul meu de activitate. După 15 mai, nu vom da drumul la activitatea de evenimente pentru că nu avem voie din punct de vedere legal să organizăm nimic. Pentru cât timp? Cine știe. Ce așteptări am? Am învățat să nu aștept nimic, de la nimeni, și că așteptările sunt cele care pot dezamăgi. Așa că voi avea răbdare să văd cum se derulează lucrurile și între timp incerc să îmi găsesc proiecte personale.
Ce schimbări ai făcut odată cu reducerea salariului? În ce fel ți-a afectat felul în care trăiești zi de zi?
Reducerea salariului m-a afectat și nu m-a afectat. Nu e ca și cum mai am o viață socială în afara casei. Banii pe care îi primesc sunt suficienți să plătesc facturile, să cumpăr de mâncare și să achit rata lunară pentru un card de credit descoperit. Banca la care am acest card nu a considerat că intru în paleta de clienți pentru care a amânat plătirea ratelor. În privința chiriei, am vorbit cu proprietara apartamentului în care stau, a înțeles situația și, deocamdată, mă păsuiește, adică chiria o voi plăti în rate. Dar nu e ca și cum pot să abuzez de acest privilegiu foarte mult timp. De asemenea, nu mi-am mai cumpărat îmbrăcăminte sau încălțăminte, deși îmi mai fuge ochiul pe site-uri online.
Dacă ar trebui să trăiesc din banii încadrați la șomajul tehnic, nivelul meu de trai ar fi unul inconfortabil, m-aș putea adapta doar cu mari sacrificii.
Pandemia a venit și cu o situația medicală dificilă pentru mama ta. Despre ce este vorba?
Mama suferă de mulți ani de depresie și neuropatie. Adică o complicație cauzată de deteriorarea sistemului nervos, pe înțelesul tuturor. Din păcate, este ireversibilă, dar cu tratamentul corect se poate trage de timp. Acestea s-au agravat după moartea tatălui meu, acum doi ani. Acum trei săptămâni, mama a suferit un episod psihotic de regresie temporală. Adică s-a întors în timp cu câțiva ani. M-am speriat groaznic și am dus-o la diverse spitale și clinici unde a făcut numeroase investigații. Vreau să zic că toată frica de virus sau de a lua virusul a dispărut. E ca și cum nu mai exista nimic decât să o pun pe picioare. Emoțional cred că am blocat totul la un moment dat pentru că nu reușeam să mai dorm nopțile. Se adăugau problemele financiare, cele legate de job. Creierul meu a dat un shut down ca să ajute organismul să meargă mai departe și să găsească resursele și soluțiile necesare. Instinctul de conservare este extraordinar, când se activează. A fost o perioadă destul de grea, care încă nu a trecut. Cum mă descurc? Mergem înainte. O vizitez aproape zilnic, îi gătesc, îi fac cumpărături, o sun de 2-3 ori pe zi pentru a o ține ancorată în realitate. Starea ei s-a stabilizat. Din fericire, îi am ca ajutoare de nădejde pe fratele meu și pe iubitul meu, care au fost alături de mine.
Cum te simți la finalul acestei stări de urgență cu toate situațiile prin care ai trecut în aceste două luni?
Nici nu știu ce să îți răspund, crede-mă. S-au întâmplat atâtea, încă le procesez și le diger. Urmează o perioadă interesantă pe toate planurile. Deși sunt o persoană care pupa și îmbrățișa lumea înainte de pandemie, zona mea de confort a devenit foarte restrânsă. Când ies pe stradă sau la supermarket, mă blochez dacă cineva vine prea aproape de mine. Referitor la concluzii, cea mai bună ar fi, ”Nu mă face nici măcar o pandemie!” Hahahaha! Am noroc, să știi! Deși m-am adaptat distanțării sociale, am păstrat întâlnirile online cu prietenii mei, am păstrat glumele și spiritul jovial. Evident, au fost și momente cu plâns și înjurături, în care mă gândeam de ce se întâmplă lucrurile astea. Nu a fost o perioadă de rebranding, nu m-am apucat de yoga, sport sau exerciții de respirație, nu m-am apucat de grădinărit. Am luat fiecare zi așa cum a venit și am încercat să fac bine. Mie și celor din jurul meu. În perioada asta, mă ajută să fiu bine cei patru ani de psihanaliză pe care i-am făcut și în care am învățat cum pot să gestionez mai bine momentele dificile, oamenii dragi care au rămas aproape, câinii pe care îi am acasă și muzică mea preferată. Deși anul acesta nu voi merge la niciun festival, căci coronavirusul mi-a zădărnicit planurile, la anul, pe vremea asta, sper să fiu undeva unde bubuie basul și cu toba mare!