E prima zi în care urcăm pe munte și când mă gândesc că mai sunt încă cinci mă întreb dacă voi rezista. Când am plecat din Pokhara, orașul în care poposesc toți turiștii înainte să înceapă trekking-ul în Himalaya, m-am asigurat că îmi ușurez rucsacul de încă 2-3 kg. Ceea ce am și făcut, așa că am în spate cam 7-8 kg și, cu toate astea, simt că mor.
Până la prima oprire, în Ulleri, avem de mers mult, dar greul cu adevărat greu înseamnă vreo 3200 de trepte pe care trebuie să le urcăm înspre final. Sunt cele mai înalt trepte pe care le-am urcat vreodată și, cu fiecare pas, am senzația că ele devin niște guri uriașe care mă înghit. ”Să mă mănânce,” îmi zic în gând, ”măcar așa nu mă mai dor picioarele!”
Spre Ulleri, în prima zi de trekking
Ajung la destinație ca între realitate și visare și nu mai știu nici cum mă cheamă. În depărtare, am noroc și îmi aud strigat numele, primii din grupul nostru sunt deja pe terasă și beau bere. Ah, o gură de Everest, rece ca gheața, asta m-ar putea face să mă simt eu însămi din nou. E cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată, e light, e ușoară, e prietenoasă, e ca apa. Până la finalul trekking-ului, beau în fiecare zi o bere Everest, atunci când închei ziua de mers. E felul în care mă premiez. Pe lângă faptul că mă premiez și cu paste, ciocolată și ce mai găsesc bun pe unde mă opresc. Vreau să mănânc tot!
După ce fac un duș cu apă rece și îmi pun haine confortabile, cobor la cină și câtă vreme mâncarea se face, o văd pe Tenzin care meșterește brățări. Aflu că o cheamă Tenzin când intru cu ea în vorbă și rămânem mult la palavre pentru că de când sunt în Nepal, de vreo 4-5 zile deja, e primul om care vorbește engleza super bine și vrea să comunice mult și are povești.
Scări peste tot
Tenzin are un tricou cu #FreeTibet. Părinții ei au fugit din Tibetul ocupat de chinezi în 1959 și au venit în Pokhara, Nepal, acolo unde și Tenzin s-a născut. Deși chinezii i-au alungat pe tibetani din propria țară în 1950 (d-aia și Dalai Lama a plecat de-acolo și de-atunci locuiește în exhil în Dharmsala, India), lumea se referă la acel loc tot ca la Tibet, nu ca la China, deși acum teritoriul e al Chinei. Sâc!
Părinții lui Tenzin încă locuiesc în tabăra de refugiați din Pokhara, acolo și-au trăit toată viața și acolo a crescut și ea. Însă a mers la școală, a învățat engleza, și-a văzut de educație și, sezonier, vine în munți, pe traseele populate de turiști, face brățări și apoi le vinde. Speră ca, într-o zi, să vadă țara pe care o consideră a ei, dar pe care n-a cunoscut-o niciodată direct, doar din poveștile părinților, din poze și din ce-a citit.
O priveliște care te ajută să uiți de durere: Annapurna de Sud (7219m)
E recunoscătoare că ai ei i-au dat o educație și e bucuroasă că vorbește nepaleza, tibetana și engleza și asta îi face viața foarte ușoară fiindcă ai ei au vorbit toată viața doar tibetana și doar câteva cuvinte în nepaleză și să fii străin o viață într-o altă țară nu e ușor. Însă așa a fost să fie și, la fel ca mulți nepalezi, nici ai ei nu s-au întrebat prea mult de ce au avut soarta pe care au avut-o, de ce au trăit într-o tabără de refugiați, de ce una, de ce alta, au luat totul așa cum a venit și au încercat să facă ce au putut mai bun cu ce au avut.
”Eu visez să mă întorc într-o zi în țara mea,” spune Tenzin cu entuziasm, deși în Nepal are acum familia ei, un copil și un soț. Însă trăiește sentimentul rupturii părinților ei de țara natală. Doar o reîntoarcere acolo ar putea să închidă, după ani și ani, cercul suferinței. Oare va reuși să-și împlinească visul?
Am ajuns în Nepal între 8 și 20 martie datorită lui Rezan și programului Călătorie spirituală în Nepal. Călătorie spirituală în Nepal II va avea loc între 8 și 20 noiembrie și dacă te interesează o experiență similară, intră pe pagina de Facebook și află mai multe informații.
