Lavazza, brandul italian de cafea, cu tradiție încă din 1895, m-a invitat săptămâna trecută la startul turneului de tenis de la Wimbledon, cel mai vechi și prestigios turneu de tenis din lume și unul dintre cele patru Mari Șlemuri. Poți să citești cum am ajuns la Wimbledon AICI. În plus, am avut ocazia să îl întâlnesc pe Andre Agassi, o legendă a tenisului, și să fac interviu cu el.
Din anul 2016, Lavazza a devenit partenerul oficial al celor patru turnee de tenis de Mare Șlam, iar Andre Agassi a fost ales ambasador al brandului dintr-o serie de motive pe care am să ți le spun în următorul meu text, când voi publica interviul cu fostul tenismen. Pe scurt însă tenisul, Andre Agassi și cafeaua Lavazza sunt uniți de valori comune și, plecând de la ele, colaborarea dintre brand, tenis și sportiv s-a legat natural.
Chiar dacă am stat la Londra numai două zile, am avut parte de o experiență de cinci stele alături de jurnaliști din Europa. Am fost cu atât mai bucuroasă cu cât am spart, într-un fel, gheața. Până acum, comunicarea brandului Lavazza a fost destul de tradițională, iar invitații brandului la astfel de evenimente au fost mereu jurnaliștii prestigioși, de la publicații mari europene, oameni de peste 50 de ani și, majoritar, bărbați, așa cum, de altfel, s-a întâmplat și-n acest an.

Alături de colegii jurnaliști din Europa în parcarea de la Wimbledon, în timp ce ne îndreptam spre intrarea VIP a stadionului
Noutatea în ceea ce mă privește a reprezentat-o faptul că am fost invitată în calitate de blogger, un om neafiliat unei publicații. Chiar dacă lucrez oficial ca jurnalist freelancer, nu aparțin nici unui trust media și îmi public textele despre experiența la Wimbledon pe blogul personal. Acest lucru e un avantaj, căci în vreme ce colegii mei europeni pot să scrie un singur articol despre ce s-a întâmplat acolo, eu am ales să scriu patru, căci în afara întâlnirii cu Andre Agassi, am mai avut ocazia să vorbesc cu profesioniști ai cafelei, care mi-au spus povești minunate despre ceea ce fac, pe care le veți citi și voi în următoarea lună.
PRIMA ZI ÎN LONDRA
Luni, pe 2 iulie, am ajuns pe aeroportul Luton, la o oră depărtare de Londra. Este și ziua în care, oficial, s-a dat startul turneului de tenis de la Wimbledon, care are o durată de două săptămâni, până pe 15 iulie. Am fost așteptată de un domn elegant, îmbrăcat la patru ace, care avea o plăcuță cu numele brandului Lavazza și care m-a întâmpinat cu un călduros ”Welcome to London, Andreea” (Bine ai venit în Londra, Andreea). Împreună ne-am îndreptat apoi spre parcare, unde m-am urcat, pentru prima oară în viața mea, într-o limuzină Jaguar care avea banchetele atât de late că nu ajungeam cu picioarele pe podea.
Deși mi-am dorit să stau în stânga șoferului (așa cum știți, în Anglia se conduce pe partea dreaptă), nu am putut să fac asta, fiindcă regulile de siguranță îi interziceau să mă lase lângă el. Am avut un drum minunat până la hotel și am vorbit despre câte-n lună și-n stele, despre tenis, despre Campionatul Mondial de Fotbal (Anglia a jucat împotriva Columbiei marți, pe 3 iulie, și a câștigat la penaltiuri, așa că interesul pentru campionat era maxim), despre oamenii pe care i-a întâlnit (compania la care lucra ca șofer era un business dedicat exclusiv sportului, așa că omul avea treabă cu reprezentanți FIFA, UEFA și echipa națională de fotbal a Marii Britanii, printre altele).

Oxfor Street, una dintre cele mai aglomerate zone din Londra, datorită shopping-ului
Am locuit la un hotel de patru stele din centrul Londrei, lângă Oxford Street. Se numește Marylebone și pentru mine a fost o ocazie unică fiindcă nu am stat niciodată atât de bine în inima unui oraș pe care-l iubesc. E evident că, momentan, bugetul personal nu mi-ar permite o asemenea extravaganță, motiv pentru care, când am parte de o asemenea surpriză, bucuria și entuziasmul sunt la cote foarte înalte și mă simt, pe bună dreptate, ca o prințesă.
Un hotel cu un personal impecabil, în care luxul e la el acasă și în care, recunosc, m-am simțit pe alocuri stânjenită fiindcă nu e un mediu propriu pentru mine. Cu toate astea, am încercat să fiu eu însămi, jovială și glumeață, și să nu mă las intimidată de opulență, căci, în definitiv, tot cu oameni aveam de-a face, chiar dacă majoritatea dintre ei păreau că au un stil de viață despre care citesc în reviste sau pe care-l mai văd în filmele cu oameni bogați.
M-am bucurat de o cină delicioasă la restaurantul hotelului și de un cocktail cu gin (ginul e printre băuturile mele preferate, dar și-a englezilor, căci sunt locuri în care am găsit meniuri întregi cu preparate cu gin, însă, din păcate, n-am avut timp să mă bucur de toate combinațiile, dacă aș fi făcut-o într-un timp așa scurt, probabil că aș fi intrat în comă alcoolică, ahaha). Apoi m-am plimbat pe Oxford Street să iau pulsul orașului măcar un pic, însă oboseala și-a spus cuvântul și am revenit la hotel destul de repede pentru un binemeritat somn, mai ales că a doua zi urma o zi plină.
A DOUA ZI LA WIMBLEDON
La ora 7.00 mi-a sunat ceasul. Oricât de confortabil a fost patul cu cele cinci perne puse la dispoziție, am dormit destul de prost fiindcă aveam emoții mari, era ziua în care îl întâlneam pe Andre Agassi. În plus, nu aveam întrebările gata. Citisem despre el cam tot ce s-a putut și cu cât aflam informații mai multe, cu cât întrebările pe care le aveam pregătite mi se păreau mai fără rost sau banale.

Zona VIP dedicată brandului Lavazza, unde am petrecut mare parte din zi
Până la urmă, am făcut un pact cu mine: ”Hei, omul ăsta a fost un superstar în sportul lui, e-n atenția publică de când era un adolescent, s-au scris despre el vrute și nevrute și a dat zeci, poate sute de interviuri, așa că relaxează-te.” Mi-am propus să-l întreb fix ce mi-a strânit curiozitatea în ceea ce-l privește, fără să-mi mai bat capul că întrebările mele trebuie să fie perfecte sau să scoată de la el informații noi, nemaiauzite. Mi-am dat seama că e un obiectiv prea mare și că n-are sens să mă chinui cu treaba asta.
La 9.30, după un mic dejun delicios, am pornit cu mașinile spre Wimbledon, alături de colegii jurnaliști pe care, iată, îi cunoșteam în cele din urmă. Am străbătut Londra preț de o oră și un sfert, pe o vreme superbă, cu soare clar și cer senin și-o zi ce anunța o maximă de 30 de grade, ceea ce, pentru acest oraș, e un cadou neprețuit. M-am bucurat să am o nouă priveliște a acestui oraș minunat, de data asta într-un cadru cu mult mai confortabil, o mașină personală, cu aer condiționat, companie plăcută și muzică la radio. I-am privit cu aceeași bucurie pe toți oamenii care bat străzile acestui oraș pe care-l iubesc, care îmi inspiră creativitate, deschidere și energie bună și cu care am rezonat mereu.
Stația de metrou Southfields anunța intrarea în zona stadionului Wimbledon, căci valuri de oameni îmbrăcați în alb, cu pălării mari și ghiozdane cu provizii pentru o zi lungă se scurgeau pe străzile unui cartier care, timp de două săptămâni, prinde viață și-ți dă impresia că, la propriu, toată lumea e acolo. Oamenii sunt veseli, pregătiți să vadă meciuri de neuitat și să facă fotografii jucătorilor de tenis pe care-i admiră. Aceeași stare o aveam și eu și abia așteptam să cobor din mașină și să mă pierd printre terenurile de tenis cu iarbă verde tunsă perfect.

THE QUEUE sau, simplu spus, coada lungă de câțiva kilometri la care oamenii așteaptă răbdători. De cele mai multe ori.
Primul loc în care ne-am oprit după ce am ajuns în parcare a fost THE QUEUE, adică faimoasa coadă la care spectatorii care nu și-au luat bilete din timp se așează și care are o lungime de câțiva kilometri buni. Nimeni nu pare însă deranjat, e o atmosferă de veselie și sărbătoare. Pe margine sunt branduri care fac tot felul de activări și oferă oamenilor produsele lor, pe gratis. La fel a făcut și Lavazza, care pe parcursul a două săptămâni de turneu servește cu specialități diverse de cafea peste 500.000 de oameni, gratuit, alături de peste 100 de barista special pregătiți pentru acest moment. Tot la THE QUEUE a oferit interviuri jurnaliștilor și Andre Agassi, care, desigur, a fost pozat încontinuu de admiratorii care îl strigau sau care exclamau ”Andre, we love you” (Andre, te iubim).
E un moment de mândrie, dar și un test pentru al șaptelea cel mai puternic și vândut brand de cafea din lume. Să ai capacitatea logistică și financiară să oferi gratuit un produs timp de 14 zile e fenomenal și văzându-i la treabă pe toți oamenii pregătiți de Lavazza, mi-am dat seama că nu doar cafeaua e cea care contează, ci și toate momentele în care brandul vine în contact cu consumatorul, care trebuie să aibă o experiență de neuitat. Mai multe despre centrul de pregatire Lavazza și filosofia brandului îți voi spune când voi publica interviuri cu Giuseppe Lavazza, vice președinte al grupului cu tradiție de peste 120 de ani și cu Andrea Mazza, food developer și trainer principal al centrului de pregătire Lavazza din Torino, localitatea de baștină a acestui brand.
Ne-am dus apoi spre intrarea destinată VIP-urilor și după ce ne-a fost înmânat biletul de intrare, am fost controlați de agenții de securitate și ne-am îndreptat spre lounge-ul Lavazza, o secțiune specială alături de alte branduri partenere ale turneului, unde invitații aveau parte de cel mai bun tratament. Aici am băut cocktailuri delicioase cu alcool și cafea, am mâncat prăjituri parcă rupte din cărțile de colorat pentru copii, am asistat la demonstrații de chimie, căci bucătăria moleculară cu preparate care conțin cafea e de-a dreptul fascinantă și am vorbit cu mulți oameni interesanți.

În primele zile ale turneului, meciurile se joacă concomitent pe vreo zece terenuri
Oficial, meciurile de tenis au început la ora 13.00, iar toate terenurile se aflau la două minute de unde ne aflam noi și unde puteam ajunge printr-un culoar unde ni se verificau biletul și apartenența la grupul VIP, apoi puteam să mergem unde dorim. Eu am ajuns la meciul Simonei Halep împotriva lui Kurumi Nara din Japonia în jurul orei 16.30, la terenul central, fix când acesta începuse, fără să știu că Simona urma să joace în ziua repsectivă. A fost prima dată când am văzut-o pe viu și m-am bucurat nespus să fiu acolo, mândră s-o privesc pe cea mai nouă câștigătoare a Roland Garros-ului. În plus, toată lumea știa de Simona și de ceea ce realizase la Paris, iar sentimentul general în ceea ce o privește e că e o sportivă puternică, disciplinată, naturală și simpatică.
După aproape opt ore petrecute pe Wimbledon, timp în care am făcut interviuri, m-am bucurat de atmosferă, am văzut meciul Simonei și alte meciuri pe terenurile din preajmă, căci, în total, în rundele de început se joacă meciuri pe vreo zece terenuri concomitent, ne-am reîntors la hotel, unde ne-am pregătit pentru cină. După ce ne-am tras sufletul vreo oră și jumătate, am plecat din nou cu toții către un restaurant spaniol unde am sărbătorit că ne-am întâlnit și unde am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine, atât jurnaliști, cât și membri ai brandului Lavazza.
Trebuie să spun că italienii și spaniolii știu ce-i aia distracție și m-am bucurat să constant că sângele latin pe care-l împărțim cu ei e un punct comun puternic, care ne unește și ne apropie. La masă cu ei, orice petrecere e plină de viață, iar câteva pahare de vin ajută mereu. Încă o dată, faptul că italienii vorbesc prin gesturi, nu cuvinte, e cât se poate de adevărat, sunt exuberanți, gălăgioși, haioși, verde-n față, cu un spirit viu, care te binedispune. Eu, cel puțin, mă simt formidabil în preajma lor.

Simona Halep (stânga) în primul ei meci din turneul de tenis de la Wimbledon 2018
Am încheiat cina cândva după ora 12.00 noaptea și-am mai prins câteva ore de somn înainte să pornesc spre aeroport, miercuri, la prima oră a dimineții. Străzile erau pline cu oameni care se bucurau să trăiască, mai ales că Anglia tocmai câștigase cu greu meciul împotriva Columbiei, așa că motive de distracție erau din plin și nimeni nu avea chef să meargă la culcare. Am adormit frântă și abia am auzit alarma telefonului în zorii zilei, la ora 6.00. Un duș rapid și o cafea Lavazza pe care mi-am făcut-o la espressor-ul din cameră m-au trezit cât de cât, apoi un alt șofer m-a întâmpinat în holul hotelului și m-a dus la aeroport, cu aceeași eleganță și amabilitate. Ajunsă pe scaunul din avion, mi-am pus centura și-am dormit un somn adânc până la București.
Data viitoare îți voi povesti cum a fost întâlnirea cu Andre Agassi, ce am vorbit cu el și de ce a devenit eroul multora după publicarea autobiografiei sale OPEN pe care ți-o recomand din toată inima, mai ales că există și-n română.