Atena, orașul care trăiește din amintiri

Îmi doream de mult timp să ajung în Atena, capitala Greciei, un oraș la care visam cu ochii deschiși încă din liceu, când eram pasionată de filosofie și, implicit, de Socrate și de Platon. Mai bine decât mine își aduce aminte de acele vremuri prietena mea, Clara, care mi-a fost o vreme și colegă de bancă și care pierdea nopțile citind Republica lui Platon și Sonetele lui Shakespeare. Așa că atunci când în cele din urmă m-am urcat în avion cu destinația Atena, am fost foarte fericită.

În mintea mea aveam să cobor într-un oraș similar Romei, unde vechiul și noul merg mână în mână, la fiecare pas. Mă încântă mereu sentimentul că pe străzile pe care calc eu umblau odată oameni importanți despre care am citit în cărțile de istorie, personalități pe care le admir și care, într-un fel sau altul, la un moment dat, mi-au influențat existența. La fel ca mulți dintre voi, abia așteptam să urc pe Acropole, cetatea care a fost construită să adăpostească cele mai importante temple destinate zeilor.

Taverne pierdute pe străzile Atenei

Atena azi stă însă sub semnul deznădejdii. Criza economică în care Grecia a intrat în urmă cu aproape 10 ani și-a lăsat amprenta cu vârf și îndesat și Atena e vizibil afectată. Frumusețea unui oraș care concura odată cu cele mai râvnite destinații din lume e umbrită de tristețea aproape palpabilă a oamenilor. Îndatorați fără excepție unui stat care i-a lăsat de izbeliște în cele mai negre timpuri și i-a mai și pus la zid din cauza propriei lăcomii și proastei gestiuni a banului public, atenienii iau fiecare zi așa cum este, mulțumiți că sunt bine și sănătoși.

Cu toate astea, perioada grea prin care trec încă nu i-a transformat în niște oameni acri și nepăsători. Își păstrează jovialitatea, energia și prietenia și au arătat toate astea în plină criză a refugiaților când peste 1 milion dintre ei au rămas în taberele din oraș, unde trăiesc și azi. Atenienii i-au primit și chiar dacă tot din buzunarul propriu trebuie să scoată bani pentru că refugiații trăiesc din ceea ce primesc de la statul grec, sunt bucuroși că pot face un bine, că, oricât de greu le-ar fi lor, alții o duc și mai greu, rupți de propria țară și, uneori, de familia care a rămas acolo sau care a murit.

Parthenon, templul dedicat zeiței Atena, ocrotitoarea orașului

Orașul cu peste 5 milioane de locuitori greci și minorități e o combinație ciudată între cartiere frumoase cu case mari și hoteluri de lux și cartiere în care mergi cu o strângere de inimă și-n care oameni care vorbesc singuri sunt aproape la tot pasul. În plus, aici e locul în care am văzut cele mai multe desene graffiti din viața mea. Fiecare clădire, gard, ușă sau indicator e marcat de un tag sau de un desen, ca un protest nesfârșit al oamenilor sătui de incertitudine și, pe alocuri, sărăcie.

Noroc cu cetatea Acropole, cartierul Monastiraki sau Exarcheia și tavernele ascunse, cu mâncare mediteraneană extraordinară, că reușesc să aducă încă turiști curioși, poate, ca și mine să vadă minuni ale lumii rămase aici de peste 2000 de ani. Drumul către Acropole dinspre cartierul Monastiraki e unul care m-a marcat din cauza senzației de abandon pe care am simțit-o în timp ce urcam străduțele înguste cu case albe, părăsite și murdărite de graffiti. E un drum pe care l-am imaginat mereu plin de culoare, multă lumină și, cumva, binecuvântat. Nu e cazul.

Amfiteatru pe Acropole cu priveliște către Atena și Marea Egee

Priveliști de neuitat ale Atenei te așteaptă din mai multe puncte înalte unde poți urca pe jos, către munți și către mare. Sunt imagini superbe, care îți taie răsuflarea și care spun povestea unui loc care ar fi putut avea tot dacă și statul era mai conștient de ceea ce face. La fel ca insulele pe care vin anual sute de mii de turiști, datorită frumuseții lor și-a vieții dulci de acolo, și Atena încearcă să țină pasul, deși îi e tot mai greu. E ca și când acest loc a preluat oful unei țări întregi, e ca și când, dacă orașul ăsta va reuși să renască din propria cenușă, întreaga Grecie va porni, din nou, la drum cu haine noi.