Lionel Shriver, autoarea romanului “Trebuie să vorbim despre Kevin”

by Andreea

Lionel Shriver. Foto de aici.

Romanul “Trebuie să vorbim despre Kevin”, scris de Lionel Shriver în 2003, vorbeşte despre masacrul comis de Kevin, un adolescent american, în liceul în care învăţa. Povestea este scrisă din perspectiva mamei lui, Eva, care printr-o serie de scrisori adresate soţului ei, încearcă să explice, şi să-şi explice, cum de s-a ajuns la un asemenea eveniment. Cartea, cea de-a şaptea a lui Shriver, a câştigat, în 2005, premiul Orange în Marea Britanie. Anul acesta, va apărea filmul cu titlu omonim, care o va avea în rolul principal pe Tilda Swinton. “Trebuie să vorbim despre Kevin” este cel mai bun roman pe care l-am citit în 2010. Iar Lionel Shriver este o femeie şi-un interlocutor dintr-o bucată.

Este acceptabil, din punct de vedere social, să nu îţi placă părinţii pe care îi ai pentru că nu stă în puterea ta să-i alegi. Dar nu este acceptabil, ba e chiar revoltător, ca părinţii, şi mai ales mamele, să nu-şi placă proprii copii. Ce părere ai despre asta?

Evident, părinţii nu îşi aleg copiii. Reciproca e valabilă. Dar, în ciuda dovezilor genetice care arată contrariul, încă îi facem responsabili pe părinţi pentru ceea ce devin copiii lor. Deci, dacă copiii tăi nu se pot face plăcuţi de ceilalţi, înseamnă că e vina ta. De ce îi blamăm atât pe părinţii care nu-şi plac copiii? Cred că are legătură cu faptul că creştem atât de dependenţi de părinţii noştri încât simpla idee că ei n-ar putea oferi „iubire necondiţionată” e suficient de înspăimântătoare ca să nu ne gândim la ea. Părinţii nu sunt dependenţi de copiii lor în aceeaşi manieră. Eva este un personaj controversat pentru că provoacă noţiunea conform căreia mamele îşi adoră, imediat şi incontrolabil, copiii. Este versiunea casnică a citatului „Dumnezeu e mort” (n.red. exprimată de filosoful german Friedrich Nietzsche).

În opinia ta, femeile au sau nu au un instinct matern înnăscut?

Nu cred că există o regulă în această privinţă. Dacă experienţele noastre, în alte aspecte ale vieţii, diferă, de ce n-ar fi la fel şi cu rolul de părinţi? Unele femei visează să aibă copii de la vârste fragede. Altele, ca mine, decid să nu-i aibă deloc. Eu sunt dovada că nu există ceea ce se numeşte un instinct matern incontrolabil, de care nu poţi scăpa, devreme ce nu am unul.

La un moment dat, Eva spune: „În fiecare zi, fug de propria-mi poveste, dar ea continuă să mă urmărească precum un câine credincios”. Ce îi determină pe oameni să fugă de propria poveste în condiţiile în care credem că viaţa este un produs al propriilor noastre alegeri?

Unul din lucrurile care pe Eva o dor e felul în care fiul ei i-a rescris povestea  – în faţa altor oameni şi a ei însăşi. Ea va fi întotdeauna, mai presus de orice, mama unui criminal adolescent, iar afacerea ei, călătoriile ei, căsnicia ei se substituie acestui mare eveniment devenit public. Sigur că încercăm să controlăm propriile noastre poveşti şi să hotărâm pentru noi înşine cum ne este viaţa. Dar alţii pot influenţa, ba chiar domina aceste poveşti, câteodată cu forţa. Ăsta este unul dintre motivele pentru care empatizez cu victimele violului sau cu alţi oameni care au fost atacaţi într-un fel pe care nu l-au ales. Lucruri îngrozitoare ţi se pot întâmpla şi atunci acelea devin povestea ta. Cineva care era în turnurile gemene pe 11 septembrie nu mai are opţiunea de-a fi un arhitect de succes, de exemplu. Este o piedere acolo, o violare.

Dacă ai fi fost în locul Evei şi ai fi simţit că fiul tău e, cumva, diabolic, şi nu ai fi avut parte de susţinerea soţului, ce ai fi făcut?

Mulţi cititori cred că, într-o asemenea situaţie, ar fi divorţat, chiar dacă ar fi făcut asta doar ca să scape de un fiu care-i tulbură. Dar eu nu sunt sigură că aş fi făcut asta. Acum, că sunt căsătorită, apreciez profund promisiunea făcută soţului meu că voi fi alături de el orice s-ar întâmpla. Dar cine ştie? Poate că l-aş fi sugrumat pe micul nenorocit.

Eva spune că unele din consecinţele pe care trebuie să le suporţi când devii mamă este că ajungi să arăţi ca o vacă, că te plictiseşti, că viaţa ta socială dispare şi că trebuie să mimezi altruismul. Ai avut parte de reacţii publice vizavi de aceste afirmaţii?

N-am vorbit cu prea mulţi oameni furioşi. Dimpotrivă, multe femei au fost recunoscătoare pentru faptul că există un roman care vorbeşte pe bune despre maternitate.

Am citit că romanul tău a devenit unul de succes în New York după ce „carieristele fără copii l-au trimis de la una la alta cu taxiul”. Chiar a devenit cunoscut în acest fel?

Da, am adunat un grup de prietene din Upper East Side care a dat cartea tuturor cunoscuţilor. Romanul ăsta a devenit cunoscut în Statele Unite şi-n Marea Britanie pentru că a fost popularizat pe principiul „din gură în gură”. Nu a avut parte de niciun fel de reclamă.

N-ai copii, dar ai fost babysitter. Experienţa aceasta ţi-a fost de folos în scrierea cărţii?

Am urât să am grijă de copii. Copiii mici mi s-au părut mereu atât de plictisitori şi, adesea, violenţi. Îmi amintesc de o după-amiază în care un copil de cinci ani mi-a dat în cap cu un camion de jucărie. Şi camionul ăla era greu! Habar n-am cum reuşeau părinţii să-l suporte. Măcar eu plecam, în cele din urmă, acasă. Oricum, nu mă încânta ideea de-a fi vreodată mamă, dar sunt sigură că acele lungi ore în compania copiilor m-au descurajat complet.

Ai scris timp de 20 de ani până când ai avut parte de recunoaştere publică. De ce ai continuat şi de ce crezi că publicul, cititori şi editori deopotrivă, a reacţionat aşa de târziu?

Ciuda m-a făcut să merg înainte. Dar dacă am avut parte de un public atât de târziu, mă bucur că l-am avut. Sunt recunoscătoare că oamenii îmi citesc cărţiile. Şi-apoi, succesul întârziat e mai bun decât cel obţinut devreme. Aş fi urât să am succes cu un prim roman pentru ca mai apoi să încerc să mă ridic la nivelul lui pentru tot restul carierei mele.

„Trebuie să vorbim despre Kevin” va apărea ca film anul acesta. Acum este în post-producţie. Cum crezi că va ieşi? Ca să fiu sinceră, „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” n-a fost un film prea grozav în comparaţie cu cartea.

N-am avut nicio implicare în realizarea filmului, deci nu pot decât să sper că va fi bine. Încă n-am văzut nicio secvenţă din el. Dar cred că ideea unui film bazat pe carte ar trebui să fie cel puţin distractivă. Şi distribuţia e bună! Tilda Swinton şi John C.Reilly sunt alegeri inspirate.

În România, cartea „Trebuie să vorbim despre Kevin” a fost lansată la editura Vellant. Mulţumiri Oanei Dumitru pentru înlesnirea interviului.

Interviul a fost publicat în revista Tabu din februarie 2011.

0 comment

You may also like

Leave a Reply

%d bloggers like this: