În decembrie am fost la premiera spectacolului RADIO, de Eric Bogosian, în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul Național din Craiova. Nu este prima dată când merg la Craiova să văd un spectacol pus în scenă de Bobi, unul dintre regizorii mei preferați, datorită textelor pe care le alege și felului în care folosește tehnologia în spectacolele lui. Pot să spun că am văzut aproape toate montările lui, care vorbesc mereu despre natura noastră complexă, despre vulnerabilitățile și paradoxurile care se regăsesc în fiecare dintre noi, dând adesea naștere la comportamente sau situații dintre cele mai ciudate, care ne ajută să înțelegem că, oricât am încerca, noi, oamenii, suntem de neînțeles, imprevizibili.
Textul spectacolului RADIO a fost scris de Bogosian în 1987. El spune povestea lui Berry Champlain, un om de radio controversat, care are un show la miezul nopții și care discută în direct cu ascultătorii lui despre cele mai fierbinți subiecte ale momentului. În România, cea mai apropiată emisiune de ceea ce face Champlain în spectacol, interpretat grozav de actorul Sorin Leoveanu, a fost ”Midnight Killer” a lui Andrei Gheorghe, un show pe care Bobi Pricop îl menționează ca având influență în felul în care și-a imaginat acest spectacol.
Cu toate că acțiunea e plasată la finalul anilor 1980, în SUA, vei găsi foarte actuale discuțiile pe care Berry le are cu oamenii care sună în emisiunea lui. Că au ce să spună sau nu, fiecare dintre ascultători vrea să se audă vorbind, asta pare să fie miza. Însă în momentul în care intră-n direct cu Champlain, ei nu mai au cale de întoarcere și, duși de dialogul orchestrat de moderator, sunt obligați să-și pună mintea la contribuție, să argumenteze ce spun, chiar dacă, în cele din urmă, convorbirea rămâne în aer, fără o concluzie, indicând mai degrabă că interlocutorul a înșirat, încă o dată, idei care nu-i aparțin, preluate de pe te miri unde și potrivite personalității sale.
Am fost curioasă să aflu de la Bobi Pricop ce anume l-a determinat să aleagă acest text, de data aceasta, care sunt asemănările și deosebirile dintre radio și social media, ca spații publice de expunere și cum îl percepe el pe Barry Champlain.
În clasa a 8-a am descoperit și eu magia de-a te face auzit la radio. Ascultam emisiunea de duminică seara cu Huidu și Găinușă la Radio 21 și dădeam dedicații pentru colegii de clasă, sub pseudonim. La tine cum a arătat întâlnirea cu radioul ca spațiu interactiv, în care poți fi prezent?
Nu am sunat în direct la vreo emisiune, nu-mi amintesc să fi făcut asta, dar radioul a fost o parte importantă din adolescența mea. Prin intermediul trupei de teatru din liceu, l-am cunoscut pe Andrei Dăscălescu, care e acum regizor de film, și am făcut împreună vreo doi ani niște emisiuni la Radio Unu, din Piatra Neamț. Acolo mi-am câștigat și primii mei bani, de fapt. A fost o perioadă foarte mișto – eu prezentam, Andrei producea. Una dintre emisiuni se chema Not another music show și acolo puneam tot felul de sound-trackuri din filme obscure, o muzică destul de bizară pentru momentul ăla, în Piatra. Dădeam Boards of Canada, Filla Brazillia, Orbital, și tot felul de chestii d-astea, care nu ajungeau de obicei pe radio. Emisiunea se difuza sâmbătă noaptea, între 11 și 12, așa că nu prea știu cine ne asculta, dacă ne asculta cineva, dar pentru noi a fost o perioadă minunată, iar Andrei încă mai are toate emisiunile alea.
Apoi, „Midnigh Killer” a lui Andrei Gheorghe a fost o emisiune super prezentă în copilăria mea. Ascultam noaptea în căști și eram absolut fascinat. Ambele au fost niște experiențe care au contat foarte mult.
Foto: Mihai Popa
În timpul spectacolului mă gândeam că, pentru oricine e conectat și familiarizat cu social media, unde te poți expune unui public numeros oricând ai chef, să suni azi la radio ca să spui ce crezi despre orice nu mai pare o mare chestie. Cum vezi tu comunicarea la radio dintre moderator – ascultător azi? Ți se mai pare că mai are însemnătatea pe care o avea în anii 1980, în SUA sau chiar și-n anii 1990, în România? Cum s-a transformat această comunicare?
Evident că o discuție în direct la radio presupune o comunicare mult mai directă și mai autentică decât postarea unei fotografii sau a trollingului on-line.
Dar acum poți primi validare instant, sunt tot felul de notificări care te asigură aproape imediat că cineva te vede, că exiști cumva. Acum ne moderăm singuri părerile, Facebook te invită în fiecare moment să postezi ceva despre ce simți, ce gândești, iar apoi te expune judecății mult mai multor oameni, prieteni sau nu. Nu mai e o singură voce care să conducă discuția publică, așa că trebuie să navighezi printre milioane de păreri și să-ți păstrezi controlul într-un fel sau altul.
La radio era mult mai greu să te prefaci, emoția din voce e greu de mascat, de-asta era foarte sincer și adevărat un dialog d-ăla contondent în miez de noapte, când trebuia să cauți argumente pentru tot ce spuneai; acum totul poate fi îmbunătățit, contrafăcut, până când ceea ce postezi nu prea mai are nicio legătură cu realitatea peste care poți adăuga tot felul de straturi instagramabile.
Barry Champlain vorbește cu toată lumea care-l sună, prin prisma meseriei. Intră în dialog cu oamenii și încearcă să obțină relevanță din discuții, însă rareori poate. Oamenii par mai degrabă iraționali, fiecare trăiește în propria sa minte, cu percepția personală asupra lumii și prejudecățile de rigoare. Cu toate astea, Barry are răbdare, ca și când ar spera că următorul telefon îi va aduce omul ăla care chiar gândește. Însă asta nu se întâmplă. Tu cum l-ai perceput ca Barry ca moderator?
Cred că Barry e un entertainer, până la urmă, un om care trebuie să facă spectacol din cuvinte, să ia vocile astea care se aud în întuneric și să creeze cu ele emoție, să provoace oamenii să gândească, să-i instige, să îi revolte, să-i cucerească. Să îi facă să simtă că viața lor nu poate merge mai departe până nu pun mâna pe telefonul ăla care îi aduce în direct cu el. Trebuie să fie radical, trebuie să fie absurd, trebuie să fie exploziv, să fie oricum e nevoie să fie pentru ca oamenii care ascultă să fie ori de partea lui, până la capăt, ori împotriva lui.
Tot ceea ce se întâmplă e ca un fel de caleidoscop al cotidianului, oamenii care sună sunt din toate mediile sociale, fiecare cu fricile, visurile, prejudecățile, anxietățile, convingerile sau problemele lui. Iar Barry trebuie să creeze un fir între ei, prin magnetismul lui, prin cinismul lui, să fie ca un maestru de ceremonii care să-i aducă în aceeași poveste, să-i facă parte din lumea lui și să devină mici rotițe din mecanismul spectacolului lui personal. Așa că apelează la tot felul de jocuri ale minții care să-i scoată pe oameni din confortul obișnuințelor lor.
Este un artist al provocărilor, dar nu cred că face asta pentru că așteaptă un anumit telefon, ci tocmai pentru că-i place jocul ăsta care-l face pe el un mastermind absolut.
Cu toate că acțiunea din RADIO e plasată în SUA anilor 1987, temele sunt universale și-n afara timpului, aproape că prin intermediul persoanelor care sună la Barry în emisiune, spectatorii pot identifica în propriile vieți, persoane reale care gândesc sau se comportă ca cei care sună. Cum ți se pare că-n ciuda trecerii anilor, pare că unii oameni sunt fix la fel, indiferent că vorbim de 1920 sau de 2020?
Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de validare. Asta te face, de fapt, să simți că aparții unei comunități, unui grup, că nu ești singur, că ești parte dintr-un „trib” care o să te apere. Până la urmă, nevoia asta de a fi plăcut, de a fi acceptat este înrădăcinată genetic, de asta a depins multă vreme supraviețuirea noastră ca specie.
Acum, tehnologia a schimbat puțin lucrurile, în sensul că nu mai ai de ce să aștepți cele 15 minute de faimă în direct la radio sau TV, poți spune în orice moment ce gândești, iar gândurile tale se răspândesc peste tot în lume și ajung instant la cei care gândesc la fel cu tine. Dar preocupările oamenilor au rămas fundamental aceleași, chiar dacă acum fricile noastre sunt exacerbate de mass media, toți vrem să fim auziți, ascultați, să simțim că avem un rost și un sens. Și că deținem o parte din adevărul care ar putea îndrepta lumea asta care se duce la vale.
Catastrofe naturale, războaie, discriminare, anxietate, singurătate, prietenie, conspirații mondiale, moarte, iubire, religie, educație, cam astea sunt temele care îi fac pe ascultătorii lui Barry să intre în direct. Și cred că sunt cam aceleași din toate timpurile, bineînțeles sub alte forme.
Pentru că ne-am mai întâlnit cu ocazia altor interviuri sau spectacole, pot să spun că pare că alegi să pui în scenă texte cu care rezonezi pentru că există în ele un adevăr care într-un fel e și al tău. Cum au stat lucrurile în cazul RADIO, ce anume din textul acestui spectacol te-a făcut să zici, ”Da, vreau să afle și lumea despre ideile astea!”
Mă interesează textele care mă provoacă pe mine, în primul rând. Știam de mult că vreau să fac Radio, pentru că în piesa asta Bogosian propune un tip de dramaturgie care m-a interesat dintotdeauna, una a întrebărilor cu răspuns deschis, care lansează un dialog între scenă și sală. Vreau ca spectatorii să simtă că iau parte la conversația asta artistică, să aibă senzația că ce se întâmplă acolo e despre ei, acum. Îmi doresc să-și pună întrebări, să caute explicații și să-și poată asambla singuri puzzle-ul. Așa spectacolul devine o experiență participativă, mult mai semnificativă și mai consistentă.
Iar de data asta, vocile fără chip care se aud în spectacol permit o mulțime de interpretări, pot avea o mie de identități, fiecare spectator își poate imagina într-o grămadă de feluri personajele astea în care poate se regăsește sau în care îi recunoaște pe oamenii cu care se intersectează în viața de zi cu zi.
Este o convenție foarte liberă, o discuție care se mișcă în toate direcțiile și care sper să fie ca o excursie prin labirintul unor minți întortocheate, din care fiecare dintre cei din sală să plece cu un suvenir măcar.
Asta trebuia să fie în primul rând Barry – o călăuză pe tărâmul celor mai mari frici și speranțe, în care să ai încredere și de care să te lași condus fără ezitare.
Bobi Pricop, regizor
Foto: Albert Dobrin
Sorin Leoveanu e foarte mișto, e primul spectacol în care-l văd. Cum l-ai ales să îl joace pe Barry? De unde îl știai ca actor și de ce ți s-a părut potrivit?
Sorin Leoveanu e un actor senzațional, multipremiat, cu o carieră extraordinară și niște roluri fabuloase. Eu l-am descoperit în Hamletul incredibil în regia lui Vlad Mugur, pe care l-am văzut într-o înregistrare video, și de-atunci am urmărit cam tot ce a făcut, la Craiova, Cluj, București. Este un actor de forță, de nuanță, de sensibilitate, cu geniu al replicilor, al situației, într-o efervescență și o căutare interioară fără astâmpăr.
Pe el l-am avut în gând de la început, nu mi-aș fi închipuit un alt Barry Champlain. Știe cum să răstoarne cuvintele, dă mereu noi nuanțe, sensuri, în repetiții mereu descoperea câte un cârlig în cea mai banală frază și ducea discuția într-o direcție nouă, neașteptată. Dincolo de asta, are și un magnetism aparte, un farmec captivant, o voce specială care îmbracă spațiul, dă volum și contur tăcerilor, pauzelor. E greu să nu te lași purtat în povestea lui și asta trebuia să fie în primul rând Barry – o călăuză pe tărâmul celor mai mari frici și speranțe, în care să ai încredere și de care să te lași condus fără ezitare.
N-o să fac pe deșteapta, de la tine am aflat că-n barul pe care-l vedem pe scenă și unde nu pare că se întâmplă mare lucru, se întâlnesc de fapt toate personajele care-l sună pe Barry în emisiune. Deși la telefon par într-un fel, în carne și oase n-ai putea spune cine-i cine. E cam ca pe Facebook unde, sub anonimat, oamenii își dau arama pe față, dar față în față nu s-ar expune astfel. De ce ai creat spațiul acela, în care toți se întâlnesc, ce mesaj ai vrut să transmiți?
Spațiul creat de scenograful Nikola Toromanov îmbină ideal mai multe lumi, care pot exista împreună și care arată cumva că în ciuda indignărilor, frustrărilor, agitației noastre, viața merge mai departe, în ritmul ei, cumva neafectată de toate crizele noastre interioare. E interesantă această perspectivă permisă de decor, în care pe de-o parte este munca de studio, cu tot ce presupune ea, o activitate oarecum obișnuită de birou, cu hârtii, dosare, contracte, scrisori. Apoi e cabina în care se desfășoară emisiunea lui Barry. Aici totul e definitiv, radical, un cuvânt pare să aibă puterea să schimbe lumea așa cum o știm, e un microunivers în care fiecare dialog pare a fi o luptă pentru restabilirea polilor de putere mondială. Nimic nu e călduț, totul e la limită, extrem. Iar lângă, e un restaurant tipic american, o lume aparent liniștită, care-și vede de mersul ei. O lume pe care doar o vedem și care ne provoacă imaginația în alt fel.
Da, acolo ar putea fi și cei care sună la radio și care îl ascultă pe Barry, dar nu ne-am dorit să creăm neapărat această impresie. Ne-am dorit doar să lăsam aceste lumi să existe laolaltă și să avem trei planuri care pot fi asamblate în fel și chip.
Pentru cine acum citește despre tine pentru prima dată, ce ai vrea să știe oamenii despre viziunea ta artistică și despre genul de spectacole pe care îți place să la regizezi?
Îmi doresc să fac spectacole care să spună o poveste, să transmită o emoție și să fie relevante pentru mine și pentru cei din sală. Care să mă provoace să descopăr mereu soluții tehnice și dramaturgice noi, direcții noi, neexplorate. Dar ca oamenii să știe mai multe despre mine, aș vrea în primul rând să vină la teatru, să vadă spectacolele. Mi-aș dori să cred că acolo se exprimă cel mai bine viziunea mea artistică.
Următoarea reprezentație a spectacolului RADIO, în regia lui Bobi Pricop, va avea loc sâmbătă, 2 februarie, la Teatrul Național din Craiova.
RADIO
de Eric Bogosian
traducerea Silvia Năstasie
regia Bobi Pricop
scenografia: Nikola Toromanov
muzică live: Eduard Gabia
Cu: Sorin Leoveanu, Gabriela Baciu, Cepoi Ștefan, Constantin Cicort, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Geni Macsim, Alina-Carla Mangra, Maceșanu Dragoș Valentin, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Marian Politic, Tamara Popescu, Angel Rababoc, Vlad Udrescu, Cătălin Vieru
