Exclusiv: Alain de Botton despre Şcoala Vieţii

by Andreea

A urmat cursurile la Cambridge, la Harvard şi la King’s College la Londra. Despre un astfel de om ai putea spune că şcoala, şi nu orice şcoală, a fost foarte importantă. Totuşi, dacă citeşti interviul următor, o să afli că, pentru Alain de Botton, educaţia tradiţională e de multă vreme expirată. Şi-atunci unde să te duci să studiezi? Alain te invită la Şcoala Vieţii, pe 70 Marchmont Street, Londra.

Scrierile tale au fost descrise drept „filosofie a  vieţii de zi cu zi”. Este această descriere corectă şi, dacă da, ce înseamnă „filosofia cotidiană”?

În Grecia antică şi în Roma, filosofia era strâns legată de sensul vieţii; mergeai la filosofi ca să te ajute să interpretezi şi să rezolvi probleme ca anxietatea financiară, ruşinea politică, relaţiile nefericite şi frica de moarte. Filosofii, printre cei mai deştepţi oameni din societăţile în care trăiau, erau consideraţi ca fiind implicaţi în afacerea oferirii de sfaturi şi a ajutorării clienţilor lor de-a obţine autocunoaştere. Această viziune a cunoaşterii explică aşteptarea noastră legată de faptul că filosofii ar putea să ştie cum să trăiască armonios. Desigur însă, în ultimul secol, filosofia a încetat să-şi mai pună întrebări practice. În vest, a devenit concentrată pe limbă, pe logică şi pe înţelesul cuvintelor, încetând să mai aibă mult de-a face cu viaţa cotidiană. Cred că filosofii ar trebui să se reîntoarcă la interacţiunea cu situaţiile şi dilemele obişnuite.

Ai pornit la Londra o şcoală care se numeşte „Şcoala Vieţii”. De ce trebuie să înveţe oamenii să trăiască? Nu este ciudat că nu ne vine natural să trăim şi că este mai degrabă ceva ce trebuie să învăţăm? Care este „filosofia de zi cu zi” despre care oamenii învaţă la Şcoala Vieţii?

La finalul anului trecut, nişte colegi împreună cu mine, am pus la Londra bazele unei mici instituţii educaţionale pe care am numit-o Şcoala Vieţii (www.theschooloflife.com). Ideea a fost aceea de a-i instrui pe oameni vizavi de marile întrebări ale vieţii într-un mod care să fie inteligent, plin de imaginaţie, revoluţionar şi jucăuş. La şcoală, te poţi înscrie la cursuri de politică, muncă, familie, dragoste sau poţi, într-adevăr, să discuţi cu un terapeut, să înveţi ce presupune grădinăritul la oraş sau să iei masa împreună cu nişte străini. Spiritul locului e anarhic şi totuşi serios. Aruncăm educaţia tradiţională şi încercăm să reînvăţăm cum să învăţăm. Există asemănări cu ceea ce am încercat să fac în unele dintre cărţile mele, cu toate că aici încercăm să demonstrăm, mai mult decât să descriem, avantajele vieţii examinate îndeaproape.

Vorbeşti adesea de anxietatea legată de statut, pe care o asociezi cu starea pe care, ceea ce cred alţii despre noi, o naşte în noi. În societăţile vestice, unde se crede că oamenii pot fi orice îşi doresc, deci unde realitatea poate avea mii de chipuri distincte, de ce ne e în continuare teamă de judecata celorlalţi?

Anxietatea legată de statut se referă la grija vizavi de felul în care apărem în lume, dacă mergem în sus sau în jos, dacă suntem învingători sau pierzători. Ne pasă de statutul nostru dintr-un motiv simplu: pentru că majoritatea oamenilor au tendinţa să fie amabili cu noi în funcţie de statutul pe care îl avem – dacă află că am fost promovaţi, zâmbetul lor o să fie ceva mai plin de energie, dacă am fost concediaţi, se vor preface că nu ne văd. În cele din urmă, ne e teamă că n-avem vreun statut pentru că nu suntem buni la a rămâne siguri pe noi şi încrezători în propriile persoane dacă alţii nu par să ne placă sau să ne respecte foarte mult. Egoul nostru sau imaginea pe care o avem despre noi înşine arată ca un balon din care picură ceva, având permanentă nevoie de dragoste din afară pentru a rămâne umflat şi arătându-se vulnerabil la cele mai mici semne de neglijare: ne bazăm pe respectul pe care ni-l arată lumea ca să ne simţim acceptabili în faţa propriilor persoane. Chiar şi Bill Gates ar putea suferi de anxietate vizavi de propriul statut – pentru că se compară pe sine cu cei asemenea lui. Toţi facem asta şi de aceea, în final, simţim că ne lipsesc lucruri chiar dacă situaţia noastră e însutit mai bună decît aceea a oamenilor din trecut. De aceea, cel mai bun mod de-a simţi că ai succes este acela de-a alege prieteni care au un pic mai puţin succes decât tine.

Cum poate cineva să depăşească anxietatea legată de statut fără să meargă la psiholog şi fără să ia pastile?

Gândindu-se la moarte. Este cea mai bună metodă pentru a înceta să te mai preocupe ce cred alţii despre tine. Dacă vrei să descoperi cine îţi este prieten cu adevărat trebuie să te întrebi cine, dintre cunoştinţele tale, ar sta lângă patul tău de spital dacă ai ajunge acolo. Dacă e nevoie, uită-te la un schelet: ceea ce alţii cred despre tine va începe curând să-şi piardă din importanţă.

Cine sunt cei care se înscriu la Şcoala Vieţii şi ce caută aceştia?

Varietatea de oameni e imensă. De la bancheri la poştaşi, de la casnice la modele. Locul e foarte ieftin aşa că vin tot felul de oameni. Ceea ce-i uneşte pe aceşti oameni este căutarea. Sunt curioşi, sunt pregătiţi să dea cărţile pe faţă înaintea unor străini.

Ai spus că Şcoala Vieţii este dedicată unei noi viziuni asupra educaţiei. La ce se referă această viziune?

Dacă te-ai duce la orice universitate din lumea asta şi ai spune că ai venit să înveţi „cum să trăieşti”, ţi s-ar arăta, politicos, uşa , dacă nu chiar drumul către un spital de boli mintale. Universităţile cred că misiunea lor este să te antreneze fie pentru o carieră specifică (drept, medicină), fie să-ţi dea o bază în ştiinţele umaniste, fără niciun alt motiv decât acela că, timp de trei ani, să studizi clasicii poate părea o idee bună. O Şcoală a Vieţii ideală s-ar baza pe ariile tradiţionale ale cunoaşterii (istorie, artă, literatură), pe care le-ar orienta însă pe probleme practice (cum să alegi o carieră, cum să te porţi într-o relaţie, cum să te desparţi de cineva şi cum să te pregăteşti de moarte). Universitatea n-ar lua niciodată importanţa culturii ca pe un dat. De exemplu, decât să citeşti Anna Karenina sau Madame Bovary fără niciun motiv anume, un curs ideal care să acopere studiul literaturii de secol XIX, ar pune pur şi simplu întrebarea „Ce anume distruge adulterul într-o căsnicie?”. Studenţii ar şti, în final, aceeaşi materie ca şi colegii lor din alte universităţi, numai că metoda de învăţare va fi fost una cu totul diferită. În meniul universităţii mele ideale nu ai găsi subiecte ca filosofia şi istoria. În schimb, ai găsi cursuri despre moarte, căsătorie, alegerea unei cariere sau ambiţie. Adesea, asediul asupra marilor întrebări sunt abandonate în favoarea aşa numiţilor guru şi vorbitori motivaţionali. Aşa că, am simţit că este timpul ca cultura să fie din nou tratată cu rigoarea şi seriozitatea pe care adesea le acordăm subiectelor mici. Astfel a luat naştere Şcoala Vieţii.

Cea de-a zecea poruncă din Decalog spune că nu ar trebui să fim invidioşi pe ceea ce au alţii. Dar tu spui că invidia nu este deloc rea, dimpotrivă, este un sentiment important de care nu ar trebui să ne ruşinăm. La ce te referi?

Să-ţi spun un secret ruşinos: toţi petrecem o grămadă de timp fiind invidioşi. E ceva ce suntem învăţaţi să ţinem secret, chiar şi faţă de noi, dar ar fi mai bine să fim sinceri în privinţa asta. Să refuzi să fii invidios înseamnă să refuzi să te cunoşti pe tine, căci cum altfel am putea şti ce ne dorim în viaţă dacă n-am fi invidioşi pe cei care au deja toate acele lucruri? Secretul este să ne simţim revigoraţi de către invidie şi nu acri. Ar trebui să respectăm invidia ca fiind primul pas dureros, dar inevitabil, de a genera ceva de care să fim mândri – ceva care să-i facă pe alţii invidioşi.

Ce înseamnă să trăieşti fericit?

Să afli ce iubeşti cu adevărat şi să încerci să transformi asta într-un produs sau într-un serviciu pe care să-l vinzi altor oameni, iar aceştia să respecte asta. Este un lucru foarte greu de făcut.

Ce vrei să laşi generaţiilor viitoare prin cărţile pe care le scrii?

Scriu cărţi pentru generaţia mea şi pentru cea a copiilor mei. Sper ca ceea ce scriu, în special Arhitectura Fericirii, să fie citit şi peste o sută de ani.

(interviul editat a fost publicat de subsemnata in revista TABU de iunie; aceasta este varianta integrala a intervului)

0 comment

You may also like

0 comment

Irina June 14, 2010 - 7:27 pm

Mda, de când am luat Tabu de iunie ca să citesc interviul ăsta am vrut să te întreb dacă exprimarea: “spui că invidia nu e un sentiment important de care nu ar trebui să ne ruşinăm” era corectă sau s-a întâmplat ceva până la tipar. M-am lămurit… Oricum, nu-i prima greşeală pe care am observat-o în revista asta….

Reply
Andreea June 14, 2010 - 7:28 pm

se mai intampla.

Reply
diaan June 15, 2010 - 7:10 am

eu stiu ca king’s college e in cambridge. e si in londra?

Reply
Andreea June 15, 2010 - 7:13 am Reply
clara June 15, 2010 - 2:55 pm

stii ce mi se pare ciudat? botton in acest interviu imi este chiar antipatic. am gasit mai multe magarii in ceea ce spune, despre care mi-ar placea sa dezbat cu tine face to face. deocamdata vreau sa spun pentru posteritate ca generalizarea “filosofilor greci” care o ard la modul inteleptul satului e penibila. daca se refera la filosofii naturalisti aka fizicienii, atunci da, aia erau preocupati de chestiile practice, insa de chestiile practice din natura. ceilalti presocratici, printre care si sophosii erau precopati in mod mistic de esenta lucrurilor. Socrate face exceptie de la orice regula, Platon e interesat de felul in care ar fi ideal sa ne traim viata, dar elementul mistic e relevant in egala masura. Aristotel – poate in etica nicomahica sa zicem ar fi primul care sa “dea sfaturi” si apoi ar mai fi intr-adevar Epicur. Dar cu o carticica subtire din Aristotel si cateva citate ramase de la Epicur nu se face primavara. Scolile de gandire grecesti, e drept, se preocupau cu notiunea vietii care merita traita si mai ales cum sa facem asta, dar aveau influenta asupra discipolilor, nu asupra comunitatii… Cred ca accesul filosofiei in randul maselor, legat de stilul de viata isi face aparitia abia prin stoici… la romani mai ales.

Reply
Andreea June 15, 2010 - 2:57 pm

esti libera sa-i scrii si sa-i aduci toate aceste obiectii 🙂

Reply
Vilda June 16, 2010 - 4:20 pm

Mie imi place de Andreea si de Botton.
Scurt – fara argumente.

Reply

Leave a Reply

%d bloggers like this: