Esther Perel, față în față cu soțul ei, Jack Saul, la Unfinished 2019

Unfinished, festivalul de idei de la București, care a avut loc între 26 și 29 septembrie, a pus punct celei de-a treia ediții. Cu o participare pe care am perceput-o mai numeroasă decât anul trecut, Unfinished se remarcă prin câteva trăsături care-l fac unic în peisajul evenimentelor de acest gen din România:

  • participarea e gratuită, tot ce trebuie să faci e să completezi un formular de înscriere și să speri că vei fi selectat.
  • invitații, numiți ”thinkers” în acest context, sunt de renume internațional așa că ai șansa ca-n cele patru zile de festival să stai umăr la umăr lângă persoane ca psihoterapeuta Esther Perel, artistul Daniel Horowitz, regizoarea Adina Pintilie sau jurnalista de la The New York Times, Farah Nayeri; sunt doar câțiva dintre cei care au călcat pragul acestui loc.
  • evenimentul este un combo de prezentări, dialoguri și workshop-uri și fiecare participant își poate crea propria experiență, alegând ceea ce îl interesează sau îl atrage; cu toate că în imaginație ai vrea să mergi la tot ce se poate, în realitate e dificil să fii prezent și atent la aproximativ 10 ore de happening-uri pe zi, toate având loc în cadrul festivalului.
  • pentru că nu este supraprodus, evenimentul e unul relaxat, în care ca participant cel mai bine e să go with the flow și să te adaptezi schimbărilor din mers care au loc în program sau informațiilor care apar ad hoc sau o singură dată, deși, poate, s-ar putea să fie importante; de pildă, Esther Perel, care a fost unul dintre main speakerii de anul trecut, a apărut în programul de anul ăsta spontan, într-o postare a organizatorilor pe pagina de Facebook a evenimentului și abia în ziua prezenței ei la eveniment, și în calendarul oficial online.

Citește în continuare „Esther Perel, față în față cu soțul ei, Jack Saul, la Unfinished 2019”

Petre Stan: ”Am lucrat și de plăcere, și de necaz”

La doar o oră și jumătate de București, cu mașina, ajungi la Ferma Piscicolă din Ciocănești, județul Călărași. Aici a avut loc, pe 14 septembrie, o nouă întânire, a opta, din cadrul seriei #MunteniaBrunch, organizată de Asociația My Transylvania și My Secret Romania, cele două grupuri de prieteni care își doresc să te readucă mai aproape de viața la sat și de mâncarea simplă, cu produse locale și cu gusturi incredibile, pe care părinții și bunicii noștri le cunosc prea bine. În plus, le-au fost alături și WWF România și Ferma Piscicolă Ciocănești, gazda evenimentului.

DJI_0465.jpg
Vedere din aer către Ferma Piscicolă Ciocănești

Pește, icre de pește și saramură de pește” a fost un eveniment sold out, căci numeroși au fost invitații care au vrut să poposească în lunca Dunării ca să încerce borș de pește și alte bucate specifice locului, gătite de localnici cu ingrediente din curțile lor. S-au minunat și s-au lins pe degete, și, în afara mâncării, s-au plimbat prin sat, au pescuit, s-au plimbat cu barca și au asistat la demonstrații de meșteșuguri. Gazda lor, venită din apropiere, din comuna Spantov, a fost meșterul Petre Stan, în vârstă de 76 de ani, care lucrează, de când era adolescent, cu lemnul. Asta a făcut toată viața lui. Citește în continuare „Petre Stan: ”Am lucrat și de plăcere, și de necaz””

De ce e Cristina Neagu de neoprit?

Pe 18 septembrie, într-un eveniment privat la Apollo 111 în București, Red Bull Media House a lansat filmul ”Cristina Neagu: Un 8 de neoprit”. Filmul poate fi văzut AICI. Am fost și eu printre invitații zilei de miercuri pentru că, așa cum unii dintre voi știu, scriu și pe platforma RedBull.ro.

În 21 de minute, atât cât durează filmul, oricine poate înțelege de ce Cristina Neagu e cea mai bună handbalistă din lume, un rezultat la care a început să muncească încă din copilărie și la care, peste ani, a ajuns datorită iubirii pentru acest sport, perseverenței, determinării, dar și capacității de-a trece peste accidentări și de-a se recupera, de fiecare dată.

participanti mihai stetcu.jpg
Invitații care au văzut în premieră ”Cristina Neagu: Un 8 de neoprit”

Cea mai nouă accidentare, din decembrie 2018, de la Campionatul European din Franța, a însemnat o a treia operație majoră din cariera sa după o ruptură de ligament încrucișat la piciorul drept și aproape un an de zile de recuperare. M-am întâlnit la începutul anului cu ea, în februarie, și am făcut atunci un interviu despre situația ei. Citește în continuare „De ce e Cristina Neagu de neoprit?”

Val Dragomir: ”Să lucrez cu lutul e pasiune”

Pe 7 septembrie ne-am adunat, cu mic cu mare, la Curtea de Muscel – hub de vară, în casa familiei Florea, să petrecem împreună o nouă ediție #MunteniaBrunch, un eveniment organizat de Asociația My Transylvania în parteneriat cu My Secret Romania. Sub numele ”Cașcavea și ciorbă de oaie”, evenimentul a îmbinat, ca de obicei, bucate locale dintre cele mai alese și meșteșuguri care prind sub vraja lor pe oricine, copii sau adulți.

cascavea 2.jpg
Cașcavea care se topește-n gură din materie primă luată de la stânele din zonă

Mai ales că, de data aceasta, meșteșugarul nostru, Val Dragomir, alături de familia sa, e mai degrabă un pasionat de lucrul cu lutul, care se ocupă de activitatea aceasta în timpul liber, dovadă că orice curios care prinde drag de meșterit, poate învăța s-o facă, cu răbdare și antrenament. Citește în continuare „Val Dragomir: ”Să lucrez cu lutul e pasiune””

Petruța Rădescu: ”Când începea școala, era o sărbătoare, pentru că scăpam de muncă”

Proprietara ”Casei Petruța” din Dîmbovicioara își aduce aminte de copilărie și de primele rețete învățate în familie.

Pe 9 august, la Dâmbovicioara, în județul Argeș, a avut loc Electric Camping/Full Moon Picnic. Pensiunea ”Casa Petruța” a fost locul de întâlnire pentru o seară cu mâncare delicioasă, muzică bună și înnoptat la cort. Evenimentul a fost semnat de Asociația My Transylvania și  Fundația Conservation Carpathia, cu sprijinul My Secret Romania.

Următorul eveniment din seria „Gusturi și meșteșuguri – peisajul cultural din Oltenia și Muntenia” va avea loc pe 5 octombrie, Plăcintă de dovleac, chiseliță, ”taci și-nghite.

Bilete pentru eveniment AICI. Citește în continuare „Petruța Rădescu: ”Când începea școala, era o sărbătoare, pentru că scăpam de muncă””

Viorel Brănescu: ”La 14 ani am învățat meseria de la tata”

Ultimul șitar din Dâmbovicioara îți spune de ce e un om fericit.

Casa Petruța, aparținând doamnei Petruța Rădescu, din Dâmbovicioara, județul Argeș, pe care o veți cunoaște într-un text viitor, a fost, pe 9 august, scena picnicului nocturn organizat de Asociația My Transilvania și Fundația Conservation Carpathia, cu sprijinul My Secret Romania.

Electric Camping/Full Moon Picnic la Dâmbovicioara a însemnat o drumeție ghidată pe Valea Cheii, informații despre flora și fauna din zonă și povești ale meșterului Viorel Brănescu, ultimul șitar din comună, alături de tatăl său. Și, bineînțeles, o cină pregătită cu multă pricepere și suflet de localnici. Plăcintă cu urdă sărată și mărar, cârnat afumat, jumări, pâine de la Rucăr, urdaș cu mămăligă și sloi de porc, gogoși cu dulceață de fragi, afine, zmeură, nuci umplute sunt doar câteva dintre bucatele delicioase care pot lăsa gura apă oricui. Citește în continuare „Viorel Brănescu: ”La 14 ani am învățat meseria de la tata””

Sofia Ciungu: ”Când te îmbraci într-o ie, ești altcineva”

Tanti Fica face ii de când era copil. Azi, tot ce vrea e să ducă meșteșugul ei mai departe. Dar nu prea mai are cu cine.

În curtea căsuței albastre de lângă Mănăstirea Corbii de Piatră, din județul Argeș, familia Sescioreanu a găzduit pe 13 iulie 2019 al doilea #MunteniaBrunch din istoria comunei Corbi, un eveniment organizat de Asociația My Transylvania în parteneriat cu My Secret Romania.

Următorul eveniment din seria „Gusturi și meșteșuguri – peisajul cultural din Oltenia și Muntenia” va avea loc pe 7 septembrie, Cașcavea și ciorbă de oaie.

Bilete pentru eveniment AICI.

CS-02229.jpg

Acolo am cunoscut-o pe doamna Sofia Ciungu. Sau tanti Fica, așa cum o știe toată lumea. Ea este una din cele peste 20 de femei din comună care încă mai coase și țese ie. Deși are 64 de ani, tanti Fica își iubește meșteșugul ca în prima zi. Chiar dacă vederea nu mai e la fel de bună ca atunci când era copil, disciplina, îndemânarea și răbdarea o ajută să ducă la bun sfârșit orice ar avea de lucrat. Citește în continuare „Sofia Ciungu: ”Când te îmbraci într-o ie, ești altcineva””

Sanda Nicola crede în puterea educației și-și oferă un nou început datorită ei

Mulți o cunosc pe Sanda Nicola de la TV, un domeniu în care a muncit peste 20 de ani și care i-a adus multe satisfacții, un drum pe care îl cunoaște bine și-n care se simte confortabil pentru că îi știe toate fețele. Dar dacă asta nu mai este, pentru unii oameni, de ajuns? Dacă, în ciuda unui punct maxim pe care l-ai atins și de unde îți poți face meseria cu siguranță și cu liniște, asta nu mai e suficient?

Evenimentele noi din ultimii ani din viața Sandei și sentimentul că televiziunea a fost pentru o Sanda care, între timp, și-a schimbat dorințele și prioritățile, au făcut-o să-și dea seama că este timpul pentru altceva, pentru un nou job și, implicit, pentru o nouă viață. Oricum urmau să arate lucrurile, un lucru era sigur, totul avea să se întâmple alături de familia ei, de soțul Liviu Iolu, coordonator de comunicare al delegaţiei USR Plus în Parlamentul European și de fiica Agnes. Citește în continuare „Sanda Nicola crede în puterea educației și-și oferă un nou început datorită ei”

Otilia Ciotău e prima femeie din România care a escaladat muntele Everest

Pe 23 mai 2019, la ora 6.50 dimineața, pe ruta nordică, dinspre Tibet, cu oxigen suplimentar și însoțită de un Sherpa, Otilia a atins cel mai înalt vârf din lume, de 8.848m.

Finanțistă, matematiciană, ciclistă, alpinistă, marinar amator, câteodată scriitoare și, de la începutul acestui an, prima femeie din România care a reușit să escaladeze cel mai înalt vârf din lume, Everestul. Otilia Ciotău, de 38 de ani, a avut un vis și, cu mult antrenament și încredere, l-a dus la capăt. ”Sunt un om care visează mult,” spune ea.

Otilia locuiește în Washington D.C., SUA, unde lucrează la Banca Mondială, însă e originară din Suceava. A crezut mereu în steaua ei norocoasă și-n muncă. ”Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii – atât în interiorul tău, cât și în exterior – care ar rămâne altfel necunoscute,” explică Otilia, care a realizat ascensiunea pe Everest pentru a-și demonstra că poate să facă asta, dar și pentru a le încuraja pe fetele și femeiele de pretutindeni că, orice își propun, pot reuși, și că nu au nevoie de niciun fel de permisiune pentru a face orice își doresc.

Am vorbit cu Otilia Ciotău despre cum a luat naștere visul ei, despre cum s-a pregătit pentru el și despre ce a însemnat să urce până la 8.848m, cu patru coaste fracturate și-un ghid indiferent. ”În viață te confrunți în permanență cu urcușuri și coborâșuri și este în regulă să fie așa,” crede Otilia.

Când ți-a venit ideea de a urca pe cel mai înalt vârf al lumii, pe Everest?

Chiar dacă nu erau munți în apropierea orașului în care am crescut, jocul meu preferat când eram copil era să „escaladez”. De ce? Pentru că mă atrăgea atât provocarea de a ajunge sus, cât și perspectiva diferită pe care o aveai de acolo. De fiecare dată când ajugeam sus, vârtejul de gânduri dispărea în mod magic și puteam să fiu în armonie cu mine, natura sau orașul. Așa că am găsit o metodă să urc în fiecare copac și aproape pe fiecare clădire din cartier, chiar după ce vecinii care m-au zărit, mi-au alertat părinții, care mi-au interzis total acest tip de joc.Aveam paisprezece ani când am citit despre Constantin Lăcătușu, primul român care a urcat pe Everest. Trecusem de vârsta cu urcatul în copaci și citeam tot mai mult despre munți, așa că știrea cu prima ascensiune a unui român m-a făcut să visez să ajung acolo într-o zi. Am ajuns să fac liste după liste cu munții pe care urma să-i escaladez. Toate listele începeau cu același nume, Everest. Cum în familia mea majoritatea timpului era dedicat studiului științelor exacte, iar sportul și timpul petrecut în natură erau neglijate aproape total, m-am gândit că e imposibil pentru mine să ajung vreodată acolo. Ce nu am știut atunci, dar am aflat mai târziu, este că, studiind matematica și concentrându-mă pe rezolvat probleme dificile, îmi antrenam de fapt mintea și voința și că acest tip de antrenament era la fel de important pentru o expediție pe Everest ca antrenamentul fizic.

IMG_0018.jpeg
Otlia Ciotău a avut un vis și l-a îndeplinit

De ce ți-ai dorit să urci pe Everest în condițiile în care nu ești alpinistă profesionistă și nici sportul, așa cum spui, n-a făcut parte din viața ta pentru multă vreme?

Am pus visul cu urcatul pe Everest deoparte pentru mulți ani ca să studiez finanțe și matematică și să construiesc o carieră. Până când, într-o zi, în timp ce lucram la un proiect care este foarte aproape de sufletul meu, am înțeles că a venit momentul ca visul meu să fie scos de la naftalină. Proiectul despre care vorbesc este “girl empowerement” și urmărește încurajarea fetelor și femeilor tinere în construirea încrederii în sine pentru a avea curajul de a visa la lucruri mari și a porni în îndeplinirea acestor vise. Visul meu era un fel de “frumoasa din pădurea adormită” și se treazea la viață după mai bine de douăzeci de ani. Acum lucrurile erau diferite pentru că eram o persoană sportivă și petreceam mult timp în aer liber, pe bicicletă sau colindând pe culmile din parcul național Shenandoah. M-am gândit că dacă reușesc să îndeplinesc un vis care mi s-a părut imposibil pentru douăzeci de ani, fetele care vor auzi povestea mea nu vor lăsa atât de mulți ani să treacă fără a încerca să își îndeplinească visele care lor li se par imposibile.

Ce înseamnă pentru tine ”girl empowerment”? De ce a fost important să dai ascensiunii tale o valoare simbolică ?

“Girl empowerment” pentru mine înseamnă să ajuți o fată să înțeleagă ce resurse nebănuite are la dispoziție înăuntrul ei. De ce este important pentru mine să încurajez fetele să aibă încredere în ele și să lupte pentru a deveni cine își doresc de fapt să fie? Pentru că, pentru mult timp în copilărie, mi-a lipsit încrederea de sine. Nu determinarea sau curajul, ci încrederea în șansele de reușită a ceea ce voiam de fapt să fac și să devin. Suntem tentați să credem că cineva care a reușit în viață a fost întotdeauna un învingător și a avut la dispoziție circumstanțele favorabile pentru a reuși. Dar lucrurile nu stau tocmai așa, din contră. Ascultând istorisiri ale femeilor care au eșuat de multe ori înainte de a reuși, în ciuda șanselor aproape de zero, m-a făcut să mă îmbarc în proiecte dificile și să le duc, de multe ori, cu succes la bun sfârșit. De aceea, m-am gândit că pot să îmi împlinesc visul „imposibil” și să inspir la rândul meu, dând înapoi societății ceva din “înțelepciunea” la care am avut acces acum mai bine de douăzeci de ani.

Suntem diferiți, și pe unii dintre noi ne motivează mai mult ce putem să facem pentru alții decât ce putem să facem pentru noi pentru că e important și pentru că are altă semnificație. Dacă aș fi încercat să urc pe Everest numai pentru a-mi urma visul, poate aș fi renunțat la ascensiune încă din tabăra avansată, chiar mai devreme. Știind că nu urc numai pentru mine, ci pentru a inspira cine știe câte fete să aibă încredere în sine și să îndrăznească chiar dacă simt că e imposibil, m-a ajutat să continui să urc chiar atunci când condițiile au fost foarte potrivnice. De multe ori aveam lacrimi în ochi pentru că rucsacul greu făcea cele patru coaste fracturate să se deplaseze, dar am continuat să urc, spunându-mi că durerea e pentru câteva săptămâni, pe când reușita – dacă are loc – va dăinui pentru totdeauna și va inspira cine știe câte alte reușite.

Citește interviul integral pe site-ul Red Bull, acolo unde l-am publicat. 

 

 

 

 

 

 

Blog la WordPress.com.

SUS ↑